lucruri marunte …

Familia noastră… e abia la început. Ne avem unul pe celălalt. Doi copii pentru care el a ales deja nume…sau cel puţin aşa crede – când se vor naşte vor primi numele potrivite. Bunica lui care îl veghează de sus şi bunicul meu care, la fel, are grijă de mine. Accidentul. Poveştile din copilărie, greşelile de mai apoi, vise. Câinele pe care l-am găsit în faţa blocului. Planta care de la atâta dlagoste s-a gândit să încolţească, chiar de e iarnă. O pereche de guguştiuci, deşi de obicei vin pe rând la fereastră. Alinturi ciudate. Azorel, căţelul nostru imaginar, dar fidel. Sarea şi piperul: certurile inutile, gesturile complice, încăpăţânarea tipică, zâmbetul şiret, ochii daţi peste cap. Discuţii deschise despre orice. Exprimarea dorinţelor. Sinceritate. Răgazul necesar pentru acomodarea cu fericirea. Pasiune. Listă de motive pentru care viaţa e frumoasă. Ca pentru orice alt lucru, există multe posibilităţi, dar şi incertitudini. Ne apar din când în când în minte…dar apoi floarea trebuie udată, guguştiucii aşteaptă să primească de mâncare…grijile uneori cresc, tot cresc fără motiv şi apoi dispar într-o fracţiune de secundă… şi în plus, dacă am şti când totul s-ar termina, n-am mai face nimic şi am pierde atâtea zâmbete…nişte zâmbete atât de frumoase.

 

Duminică după-amiază

În sfârşit ieşise pe faleză. A poposit pe prima bancă aflată la umbră ca să îşi tragă sufletul câteva minute. Marea pare atât de calmă. Se văd doar stâncile din apropiere şi în rest o întindere albastră. Astăzi sunt multe vapoare ieşite în larg. Nici un pescăruş. E prea cald. Probabil nici delfinii nu ies acum. Marea te duce cu gândul la ţinute provocatoare şi uşor dezvăluitoare. Sau la ţinutele acelea impecabile cuprinzând o rochie vaporoasă, o pălărie cu boruri largi şi neapărat poşeta asortată cu sandalele purtate de o doamnă care stă perfect dreaptă şi îţi aruncă o privire de superioritate dacă îndrăzneşti să-i admiri colierul şi cerceii din perle naturale. Ea însă e mai mult un mozaic: tot felul de lucruri care o reprezintă mai mult sau mai puţin şi care puse toate la un loc nu prea ar stârni invidia trecătorilor. O fustă kaki, stil milităresc având cusături vizibile. Destul de incomodă la alergat, pentru că nu-ţi lasă libertatea de a face paşi mari. De fapt, ea obişnuia să îşi ridice fusta uşor peste genunchi când urca pe străduţă grăbindu-se să nu piardă trenul. În momentul în care găseşti pasul potrivit pentru o astfel de fustă, cu siguranţă îţi scoate în evidenţă picioarele într-un mod foarte plăcut. Un tricou lălâu îi dezgoleşte uşor un umăr şi lasă să se vadă un pandantiv roşu, în formă de buburuză. Îşi scosese din geantă o carte. Brăţările mari din lemn fac zgomot ori de câte ori întoarce câte o filă. Nu ştia ce anume o întărâta. O începuse de dimineaţă şi nu reuşea să se oprească. Trebuie să fi fost o carte cel puţin amuzantă, deoarece îi stârnea rafale zgomotoase de râs. Ar fi vrut să-şi scoată picioarele din saboţii de frânghii şi să le ridice pe bancă. Însă treceau prea mulţi oameni pe acolo. Citind din carte, aproape uitase că ar fi vrut acest lucru.
- Iuhuuuu!
Îşi ridică privirea şi o vede pe fata foarte vorbăreaţă care se băgase în seamă acum câteva zile prezentându-se şi punând multe întrebări.
- Salve!
- Cum a fost alaltăieri la plajă?
Oare alaltăieri? Parcă fusese ieri.
- Totul a fost în regulă, răspunde fără a se sinchisi să dea detalii.
- Ce citeşti?
- O carte recomandată de o prietenă … şi îi arată coperta.
- Înţeleg …
Intră în parc cu vaga impresie că va reuşi să se piardă mai uşor. La aproximativ 20 de metri vede un cuplu, amândoi trecuţi de 40 de ani. Este ceva intrigant la ei. Le urmăreşte gesturile fără să ştie la ce să se aştepte. El o ajută să se ridice, lăsând-o să se prindă cu amândouă mâinile de el. Stă câteva minute în picioare, privindu-l mereu fix în ochi. Apoi sleită se lasă în braţele lui. Acesta o strânge lung în braţe şi apoi se aşează. În partea cealaltă a băncii, în dreptul picioarelor se putea sesiza abia acum o cârjă. Dintr-o dată simţi un sentiment de vinovăţie pentru că intrase în intimitatea lor, dar era o comunicare atât de intensă între cei doi, o încredere atât de rar întâlnită…Hotărî brusc să se ducă să stea pe iarbă. Se aşează direct, neţinând cont de fustă. O primise de la părinţi. Tatăl ei făcuse o pasiune pentru culorile de camuflaj, iar mama spera că îi va îndrepta mersul apăsat. Îndrăgea fusta aceea tocmai din aceste motive. Cu picioarele goale în trifoi, iarbă africană şi frunze uscate de ficus îşi continuă nederanjată lectura.

 

1. Cum se taie ceapa – Declaraţie –

Mânuieşte cuţitul cu mişcări ferme ce denotă dexteritate. Îşi şterge lacrimile de pe obraz cu pumnul stâng peste care îşi trage mâneca de la bluză. Din când în când mai lasă câte una să cadă pe zâmbetul ce îi întinde colţurile gurii.

- Dă-mi un măr … muşcă bucăţi mari; continuă să toace ronţăind din măr.

- Am văzut la o emisiune culinară că dacă mesteci ceva în timp ce toci ceapa nu-ţi mai lăcrimează ochii.

- De când te uiţi tu la emisiuni culinare? … Te ustură ochii?

- Nu ştiu … poate … mâinile lucrează în tandem cu regularitate …sub semnul aceluiaşi zâmbet.

Era după-amiază. Îi stătuse inima în loc când a început să sune telefonul. Nu mai sunase de ceva timp.

- La mulţi ani! Aş dori să vorbesc cu…

- Eu sunt!

- Care e starea de spirit?

- Bună, foarte bună …

- Şi mie îmi tremură aşa vocea când vorbesc cu tine ?

- Normal … ştia că nu are sens să îşi controleze neliniştea, iar în acel moment un râs zgomotos părea a fi cea mai naturală reacţie.

- Cred că e momentul să îţi pun întrebarea care face diferenţa dintre o prietenă oarecare şi femeia vieţii mele.

- Aşa. Uimeşte-mă!

- Ascultă-mă : în câte moduri se poate tăia ceapa ?

- Păi, ia să vedem : peştişori…

- Da, adică solzişori.

- În fine, îmi place mai mult să le spun peştişori. Cubuleţe …

- Aşa.

- Şi rondele. Deci, eu cred că trei.

- Mă aşteptam să te pierzi cu firea. Dar tu ai ştiut mai multe feluri decât ştiam eu!

- Eşti nebun! … i-a spus printre hohotele de râs.

- Îţi iubesc râsul. De acum inima mea e doar a ta!

- Asta era întrebarea? Atât?

- Păi făceam de mâncare şi m-am gândit la tine.

- Da, şi tu mi-eşti drag! … imediat l-a auzit şi pe el râzând din toată inima.

Ochii mari şi roşii îi scânteiază.

- Am mai văzut la televizor că dacă strănuţi, ca să-ţi treacă trebuie să stai într-un picior şi să îţi prinzi nasul cu mâna asemeni unui cleşte, apoi să numeri până la zece … şi gata.

- Când mai ai timp să te uiţi la televizor ?

- Nici nu mai ştiu dacă am văzut la televizor sau am auzit de la cineva.

Preţ de câteva secunde zâmbetul i se întinde lung pe faţă. Trebuie să fie lacrimi de fericire lacrimile care se preling pe chipul ei luminat. Trebuie sa fie!…

 

Make a Smilebox photobook

 

ochii de strut privesc mirati floarea de colt …

− Ai văzut vreodată o floare de colţ ?

− Da.

− Reală ? Ai  văzut o floare de colţ adevărată ? E perfectă! Când am văzut eu una pentru prima oară nici nu-mi venea să cred. Copil fiind, am ….. cum ziceai că se spune ?

− Dezvoltat…

− Aşa! Am dezvoltat un sistem prin care reuşeam să iau corespondenţa tuturor vecinilor. Nu foloseam cine ştie ce obiecte complicate gen sârme, chei sau mai ştiu eu ce. Ţin minte că aveam un băţ . Reuşeam să scot plicurile pe unde poştaşul le punea in cutii. Desfăceam plicurile, mă uitam înăuntru şi apoi puneam totul la loc. Oricum nu ştiam să citesc prea bine. Chiar şi aşa, nu mă interesa chiar orice. Cam aşa decurgea situaţia. Asta până într-o zi, când, deschizând un plic am găsit o felicitare. Am rămas fascinat ! Dar nu ştiam ce să fac : o luasem din cutia poştală  a unor prieteni de familie. Mama se înţelegea foarte bine cu doamna respectivă. Aveau fata plecată în State şi aceasta le trimisese felicitarea . Am stat şi m-am gândit şi într-un final m-am decis : am rupt felicitarea. Am pus înapoi în cutia poştală partea cu scrisul, iar faţa am ascuns-o şi am luat-o în casă. Şi asta pentru că oamenii aceia îmi erau dragi şi am vrut să citească mesajul iscălit de fiica lor. Petreceam ore întregi privind bucata mea de felicitare … avea lipită o floare de colţ presată … o floare de colţ adevărată. Zilele următoare vine la mama ,doamna D. (cum aş putea să-i uit numele). Femeia răvăşită, plânsă toată îi povesteşte mamei printre lacrimi, sughiţuri şi suspine ce a păţit. Nu ştia cine era duşmanul care ar fi putut să-i facă aşa ceva. Mama , care şia cine e tartorul pe scara blocului … ahaha râde zgomotos, din toată  inima şi în continuare abia îşi poate controla râsul … povesteşte cu un zâmbet ştrengar … Caută la mine în sertar şi printre hârtii dintr-o dată răsare felicitarea. O returnează cerându-şi scuze :

− E doar un copil …. Sper că întamplarea nu va schimba relaţia noastră.

Chiar atunci eu mă întorceam de la joacă.

− Sărut mâna, doamnă! .. salut politicos… îi zâmbesc mamei . Ea mă apucă de-o mână :

− Cere-ţi imediat scuze , împieliţatule!

Atunci am sesizat în mâna doamnei D. felicitarea … floarea mea de colţ .Am încropit repede ceva :

− Vă rog să mă iertaţi doamnă! Mi-a plăcut atât de mult floarea ….Îmi pare sincer rău şi promit că nu se va mai întampla! … şi am întins mâna aşteptând ….

− Treci imediat în camera ta!

Am plâns zile întregi …. De fericire că i-a recuperat felicitarea, doamna D. a rămas prietena mamei. Dacă o întâlnesc pe femeia asta nici acum nu o pot privi în ochi …. nu de alta , dar cum a putut să-mi ia floarea mea de colţ !?!

Ea are ochi de struţ, sprâncene egiptene şi în urechi poartă nişte obiecte probabil de origine extraterestră , cum numai la statuiele din Insula Paştelui am mai văzut. Dar corcitura asta de fată a fost creată doar pentru mine.

Încerc şi eu să mă adaptez şi să o iubesc aşa cum este cu + şi cu – - . E încăpăţânată şi a dracului, dar îi simt miezul frumos şi dulce, curat şi sensibil…

Finalul îl poate spune doar naratorul omniscient şi omniprezent . Naratorul ştie că iubirea scumpă dragă şi iute este doar pentru cine merită şi mai ştie că M. merită!

 

Mie îmi place cum miroase praful de curăţat… a răspuns dezinvolt, întorcând imediat spatele şi continuând să lustruiască frenetic chiuveta. Nu întrebase nimic şi încă mai stătea în pragul uşii, privind buimac mişcările mâinilor ei. Instinctiv trase aer în piept şi simţi mirosul de …

− Lăcrămioare!

Se simţi cumplit de vinovat. Nu îi reproşase nimic. Nici măcar că ar fi stropit oglinda în timp ce se bărbierea, nici că ar fi lăsat pasta de dinţi fără capacul pus. Nu i-a menţionat vreun lucru despre hainele lăsate grămadă pe fotoliu. De fapt, nu îi spusese prea multe şi asta era cea de-a doua zi când întorcându-se o găsea lustruind vreun tip de suprafaţă d prin casă. Sub nici o formă asta nu putea fi un semn bun.

După cam jumătate de oră, începu un huruit puternic. Ca trezită din somn, lăsă tot şi porni spre dormitor.

− Ce faci ?

− Dau cu aspiratorul.

− Nu. Ce faci ?

− Te ajut ca să termini mai repede. S-a întors cu spatele continuându-şi activitatea.

În huruitul acela a pornit spre el … încetinând pasul cu cât se apropia mai mult. Şi-a lipit faţa de spatele lui şi într-o răbufnire l-a îmbrăţişat strâns…lăsându-i urme albe de degete pe piept.

 

Ochii verzi care nu ştii ce pândesc…despre pisica sălbatecă pe care tu ai botezat-o Psyche şi pe care eu îmi doresc să o cunosc

“Eşti o adiere ce poartă cu sine o povară, de care nu poate şi nu vea să scape…”

Poţi să accepţi tot ceea ce am să-ţi dau şi apoi să îmi oferi posibilitatea de a dărui şi mai mult?

Poţi avea răbdare? Atâta cât e necesară pentru a începe totul de la zero în fiecare zi.. şi atâta energie cât să nu îmi dai niciodată răgazul de a mă eschiva?

Am obosit… mă dor încheieturile, îmi simt trupul încordat, mereu pregătit de fugă; mintea mereu născocind o nouă ascunzătoare. Ochii mă dor de la fixat zarea, picioarele mă dor de atâta aşteptare.

Mă poţi duce mereu într-un loc unde  pot fi eu? Egoismul va mai persista o vreme, deoarece, vezi tu, încă nu m-ai învăţat ce este “noi”. Oare este ceva ce mi-aş putea dori?

Îmi vine acum în minte zâmbetul şăgalnic al unui prieten care mi-a zis: “Trebuie să dormi. Insomniile nu duc la nimic bun.” Poate avea dreptate şi mă gândesc aiurea. Dar, ai destulă încredere în tine încât să ştii că eşti ceea ce merit, fără să mai trebuiască să îţi reamintesc eu?

Dacă nu ţi-aş mai vorbi câteva zile, m-aş aştepta să te întorci la mine. Dacă ai face acelaşi lucru, eu nu aş reveni.

Am vaga impresie că uneori uit să trăiesc,…uite aşa, totul trece agale pe lângă mine. Până acum am iubit numai idei, nu ştiu dacă aş putea iubi un om. Unele au fost doar prezenţe trecătoare, altele idei atât de măreţe. Dar pe cea pe care am iubit-o cel ai mult din toate încă o mai aud şi acum spunând cu privirea aţintită în pământ: “Regret! N-am vrut să suferi.”

Mă poţi iubi fără programare? Nu vreau numai zile minunate, însă solicit prezenţă constantă. Caut în tine potenţial. Îţi citesc poeziile şi îmi pare că te strădui prea tare. Aş renunţa la atâtea, dar e o idee pe care aş vrea să o păstrez. Îmi place să ştiu că există.

Mai nou am descoperit că am nevoie de ordine şi disciplină. E o nevoie lăuntrică, nu e ceea ce m-a învaţat mama, nu e ceea ce îmi impune împrejurarea. E ceea ce simt. Dacă vorbeşti totuşi cu mama, să-i spui că m-a educat bine şi că sunt înainte de toate un copil ordonat. Am început să îmi pun în ordine foile de pe birou, am schimbat poziţia şifonierului. Ce prostie! Doar ştii atât de bine că mâine voi încurca din nou foile, lăsându-te răsfirate în ordinea lor firească.

Mă întrebi ce e cu mine. Nimic. Atâta doar că tare aş vrea să dorm. Mă întrebi de ce nu dorm. O fi vreo nebunie. Să fii iubită şi să nu poţi să dormi?

 

soare

stam in soare … eu, doi gugustiuci si pisoiul vecinului de la blocul de alaturi : pisu se uita dupa vrabiute, gugustiucii pasesc agale , iar eu probabil ma gandesc la tine …. spune-mi, stii care dintre noi este mai fericit ? …. soarele nu se vede de undeva departe, numai lumina colorata si calda… ii zambesc ; stiu ca dormi intr-un tren si te astept sa vii …

 

replici

… zâmbea. Stătea pe locul de la geam şi zâmbea. Stătea uşor pe o parte, înclinată spre lumea ce i se arăta în goana autobuzului. … da, zâmbea … ceva se întamplase … astăzi numărase cea de-a patra replică magică de anul acesta, genul care te rupe de cotidian şi te face să scotoceşti în traista cu năzuinţe. Sună atât de demodat, dar semnifică mai mult decât un simplu vis, mai degrabă unul în care chiar crezi …. Câteodată uităm de năzuinţele noastre, ne lăsăm prinşi în zarva şi forfota celor din jur neputincioşi ca nişte particule în agitaţie browniană; fără drept de împotrivire, fără putere de reacţie şi , de cele mai multe ori, chiar şi fără să conştientizăm.

La un moment dat aproape ar fi vrut să ţipe cuvântul acela, dar de l-ar fi rostit n-ar fi însemnat nimic … Cuvântul cu pricina era “altcineva” , îl rostea în mod repetat în gând. Transformase exclamaţia aceea într-un cuvânt …. Cuvântul acesta îngloba atâta grijă, intenţiile bune ale cuiva care nu o cunoştea prea bine, dar ştia “povestea” (cel puţin o bănuia în mare… sau asta credea ea ). Era demonstraţia că deşi nu prea şi-au vorbit, este cumva alături de ea. Valora aproape mai mult decât o îmbrăţişare, clar mai mult decât o declaraţie scrisă !

Definiţia din DEX nu e deloc edificatoare:

ÁLTCINEVA pron. nehot. Altă persoană; un altul; altcareva

Ce ar fi putut să înţeleagă un străin referitor la cest cuvânt ? Chiar nu-i păsa! Şi chiar nu are nici o relevanţă pentru starea ei de spirit. De data aceasta replica a venit de la cineva drag. Prima oară suferise un şoc. Era noaptea de revelion … şi un străin i-a făcut cea mai stranie urare pe care a auzit-o în asemenea circumstanţe. Dar, culmea! … nici măcar nu ştia de ce era atât de revoltată : din cauza celor spuse de el ( în fond cine era ca să-şi dea cu părerea ? ) sau din cauza modului în care s-a uitat fix în ochii ei (ca şi cum i-ar fi cerut explicaţii, ca şi cum ar fi mustrat-o ). Sau poate era doar intrigată de unde ştia el , mai exact ce bănuia era doar intuiţie sau analiză ? Şi ce i-ar fi putut imputa ? Nu i-a dat ocazia să îl întrebe nimic. I-a urat în grabă ” La mulţi ani !” şi a dispărut, reuşind să se ferească de privirea ei până în zori … nici măcar nu l-a căutat pentru lămuriri …

” Nu mai citi cărţi, să nu uiţi să trăieşti ! “

 

alb-negru si partial color

- Ştii, am fost primii din sat care aveam televizor color în perioada în care în ţară erau televizoare alb-negru… şi dintr-o dată chipul i se luminează de un fel de mândrie, genul pe care îl obţii prin muncă proprie. N-am întrebat, subînţelegând cumva că îşi va continua istorisirea. Puneam, copii fiind, în faţa ecranului o folie de celofan. Când aprindeam televizorul se vedea albastru. Ca să nu ne plictisim schimbam culoarea la o săptămână. Se mai găsea şi celofan galben, verde; dar, totuşi, albastru îmi plăcea cel mai mult. Auzisem noi de la Moş Costică de peste Baltă că la televizor trebuie să se vadă mii de culori, dar de cumpărat erau numai trei.

Cine e Moş Costică ? Trecut bine de 90 de ani, primul din sat care a avut pomi altoiţi şi foarte şugubăţ, Asculta, evident în mare secret, Vocea Americii sau Europa Liberă, ştia tot ce se spunea în presa locală ; asta prin anii ‘70 . Dacă treci puntea peste Baltă şi porneşti spre stânga dai întâi de casa lui Moş Ion, acum goală…fără Mătuşa “Corcoduşa” aşteptând pe prispă. Dacă împingi uşa aceea masivă s-ar putea să mai găseşti înăuntru doar pe soţia lui Moş Costică , în genunchi şi ascultând slujba de la “aparat”. Moşu e la ei în curte şi se precupeţeşte cu cineva. Nu are greutăţi, dar cărămizile lui nu mint niciodată. Cântăreşte exact şi dacă e cumva ceva în plus, rupe cozile de la câteva fructe şi sigur ai cantitatea pe care ai cerut-o. Metoda lui empirică este verificată de zeci de ani de cântarele din sat. Ce mai ştie ? Cultură, istorie, minunate poveşti din al doilea Război Mondial…ar fi frumos dacă ar şti şi alţii cam tot ce ştie el .

- E bine să cunoşti trecutul. Dar, despre lucrurile bune sa vorbeşti mereu la viitor , nu la trecut ! Aşa să faci în viaţă , pentru că nici nu ştii când se întâmplă ceva bun …

Mă întrebi cum mă simt acum că e plin de zăpadă ? Fără să mai înşir lucruri pe care oricum le ştii, îţi spun atât : Aşa aş vrea să fie toată iarna!… Încerci să te “laşi” de perfectul simplu, dar mă întrebi cu nonşalanţă : Câţi oameni de zăpadă făcuşi ? … râd şi îţi răspund : Încă n-am făcut destui ! … şi în timp ce te apuci să mai rostogoleşti un bulgăre mă întrebi a treia oară : De când n-am mai avut parte de o iarnă atât de frumoasă! Oare când va mai fi aşa ? … ştiu că e de fapt o întrebare retorică , dar cauţi un răspuns în privirea mea … am ghetele şi mănuşile ude şi pantalonii în genunchi, căciula puţin ridicată şi obrajii roşii de atâta stat afară în frig şi aş vrea să îţi povestesc atâtea, dar, în schimb, spun doar :

- … nu avem contract cu infinitul …