O poveste reală sau măcar credibilă. S-ar fi putut întâmpla în oricare sat prin care aţi trecut vreodată, dar s-a petrecut în satul în care am copilărit eu. Da, chiar acolo. Şi era o zi din aceea de vară, când soarele nu cruţă muritorii care se încumetă să mişune prin locuri lipsite de umbră. Într-o astfel de zi, Ileana lui Turcu mergea spre casă cu sapa pe umăr, fără a-şi plânge soarta. Înainte de podul de la Chintinici o ajunge din urmă părintele Cotfas, cu maşina. Ei, podul acesta îmi trezeşte multe amintiri. În copilărie mi-era teribil de frică ori de câte ori treceam noaptea pe el în drum spre gara din Roznov. Deşi mi-era somn, când ajungeam acolo deschideam ochii mari şi păşeam cu atenţie. Erau pe trotuar nişte despărţituri prin care se vedea apa învolburată. Aşa că în faţa unei găuri din aceasta mă opream solemn; păşeam cu un picior, apoi cu celălalt, având mereu grijă să nu cad. Ştiam că nu pot încăpea toată într-o despărţitură, dar îmi încăpea sigur un picioruş; iar asta, credeţi-mă, era de-a dreptul înfricoşător! Când am crescut am ajuns să iubesc podul de pe care vedeam pescari pe maluri, satul în zare. Asta deoarece în sfârşit îmblânzizem monstrul şi puteam privi învingătoare Bistriţa cum se zbate neputincioasă la picioarele mele. Deci, înainte de pod cei doi se întâlnesc. Văzând-o mergând agale prin soare, inima părintelui se înmoaie şi binevoitor încetineşte.
- Sărut-mâna, părinte! … îngână bătrâna.
- Doamne ajută! Ileano, te-aş lua cu maşina, dar n-am unde pune sapa. … zice el descumpănit. Părintele, deloc excentric sau făţarnic, avea o Dacia, o maşină oarecum potrivită pentru vremurile acelea. Într-adevăr n-aveau unde pune sapa.
- Aşteaptă-mă puţin, părinte! … zice femeia şi pleacă. Părintele Cotfas, om blând şi omenos, era recunoscut pentru firea lui şugubeaţă şi poantele pe care le făcea sătenilor. Dar fiind pus în faţa unei asemenea situaţii tot ce a putut face a fost să oprească maşina şi să aştepte. Tanti Ileana a lăsat sapa sub pod, s-a urcat în maşină şi au pornit. Părintele nu a îndrăznit să întrebe nimic, aşa că tot drumul au păstrat liniştea. Ajunşi în faţa porţii unde locuia femeia, dând să coboare aceasta îngăimă încă o dată:
- Sărut-mâna, părinte!
A aşteptat să plece părintele cu maşina apoi a pornit agale la vale înapoi să-şi ia sapa şi să o aducă acasă. Vă miraţi probabil de această poveste, dar spuneţi-mi: câţi dintre voi n-ar fi făcut la fel dacă ar fi avut ocazia să meargă într-o zi caniculară cu părintele Cotfas cu maşina, chiar dacă era o Dacie ca în vremurile acelea?