scrisori pe abur de ceai

greva tacerii

puideeschimos — Wed, 13 Oct 2010 21:18:56 +0000

Cum poţi primi ceea ce meriţi dacă nu ai idee de unde să începi să cauţi? În noaptea asta nu-mi pot exprima gândurile într-un limbaj articulat. Şi nici nu ştiu dacă există un motiv pentru asta.

Filed under: Uncategorized

poveste

puideeschimos — Mon, 24 May 2010 17:16:16 +0000

O poveste reală sau măcar credibilă. S-ar fi putut întâmpla în oricare sat prin care aţi trecut vreodată, dar s-a petrecut în satul în care am copilărit eu. Da, chiar acolo. Şi era o zi din aceea de vară, când soarele nu cruţă muritorii care se încumetă să mişune prin locuri lipsite de umbră. Într-o astfel de zi, Ileana lui Turcu mergea spre casă cu sapa pe umăr, fără a-şi plânge soarta. Înainte de podul de la Chintinici o ajunge din urmă părintele Cotfas, cu maşina. Ei, podul acesta îmi trezeşte multe amintiri. În copilărie mi-era teribil de frică ori de câte ori treceam noaptea pe el în drum spre gara din Roznov. Deşi mi-era somn, când ajungeam acolo deschideam ochii mari şi păşeam cu atenţie. Erau pe trotuar nişte despărţituri prin care se vedea apa învolburată. Aşa că în faţa unei găuri din aceasta mă opream solemn; păşeam cu un picior, apoi cu celălalt, având mereu grijă să nu cad. Ştiam că nu pot încăpea toată într-o despărţitură, dar îmi încăpea sigur un picioruş; iar asta, credeţi-mă, era de-a dreptul înfricoşător! Când am crescut am ajuns să iubesc podul de pe care vedeam pescari pe maluri, satul în zare. Asta deoarece în sfârşit îmblânzizem monstrul şi puteam privi învingătoare Bistriţa cum se zbate neputincioasă la picioarele mele. Deci, înainte de pod cei doi se întâlnesc. Văzând-o mergând agale prin soare, inima părintelui se înmoaie şi binevoitor încetineşte.
- Sărut-mâna, părinte! … îngână bătrâna.
- Doamne ajută! Ileano, te-aş lua cu maşina, dar n-am unde pune sapa. … zice el descumpănit. Părintele, deloc excentric sau făţarnic, avea o Dacia, o maşină oarecum potrivită pentru vremurile acelea. Într-adevăr n-aveau unde pune sapa.
- Aşteaptă-mă puţin, părinte! … zice femeia şi pleacă. Părintele Cotfas, om blând şi omenos, era recunoscut pentru firea lui şugubeaţă şi poantele pe care le făcea sătenilor. Dar fiind pus în faţa unei asemenea situaţii tot ce a putut face a fost să oprească maşina şi să aştepte. Tanti Ileana a lăsat sapa sub pod, s-a urcat în maşină şi au pornit. Părintele nu a îndrăznit să întrebe nimic, aşa că tot drumul au păstrat liniştea. Ajunşi în faţa porţii unde locuia femeia, dând să coboare aceasta îngăimă încă o dată:
- Sărut-mâna, părinte!
A aşteptat să plece părintele cu maşina apoi a pornit agale la vale înapoi să-şi ia sapa şi să o aducă acasă. Vă miraţi probabil de această poveste, dar spuneţi-mi: câţi dintre voi n-ar fi făcut la fel dacă ar fi avut ocazia să meargă într-o zi caniculară cu părintele Cotfas cu maşina, chiar dacă era o Dacie ca în vremurile acelea?

Filed under: de demult

dor

puideeschimos — Thu, 06 May 2010 11:29:45 +0000

Sunt lucruri pe care nu le înveţi niciodată, dar şi lucruri pe care nu le poţi uita. Sunt lucruri pe care ai vrea să le strigi în gura mare, să afle toată lumea şi lucruri pe care îţi doreşti să le păstrezi ascunse pentru totdeauna. Sunt lucruri pe care nu ai cum să le înţelegi şi lucruri pe care nu vrei sa le explici. Undeva în acest amalgam sunt prietenii şi amintirile. Şi mai e şi aerul călduţ cu miros de flori şi iarbă ce aduce dor de ducă în fiecare primăvară; dorul de răţuşte pe lacul din Grădina Botanică sau dorul de sufletul salcâmilor; dorul de o bufniţă scârţâind prin Copou sau poate doar dorul … dorul ce ne macină acum.

Cu un singur răspuns : “Pe curând!Cred că-mi eşti suflet pereche.Ce drecu sa ma fac cu tine? Pup”

Filed under: franturi creponate, inefabil aburit Tagged: povesti de parca ar fi

puideeschimos — Sun, 18 Apr 2010 11:55:30 +0000

We never had the chance to kiss goodbye.

Stând aşa a realizat cât îi este de dor de ea… ea, pe care a îndepărtat-o mereu, tocmai pentru a nu-i simţi lipsa atunci când va pleca.A înţeles ce mult au suferit amândoi, pentru că el s-a încăpăţânat să vrea doar o parte din ea, niciodată pe ea în totalitate. Şi mai ştia că nu poate justifica totul prin faptul că aşa e viaţa.

Replici de sfârşit de film… replici de început.

Filed under: franturi creponate Tagged: pasii mei

lucruri marunte …

puideeschimos — Thu, 14 Jan 2010 19:45:58 +0000

Familia noastră… e abia la început. Ne avem unul pe celălalt. Doi copii pentru care el a ales deja nume…sau cel puţin aşa crede – când se vor naşte vor primi numele potrivite. Bunica lui care îl veghează de sus şi bunicul meu care, la fel, are grijă de mine. Accidentul. Poveştile din copilărie, greşelile de mai apoi, vise. Câinele pe care l-am găsit în faţa blocului. Planta care de la atâta dlagoste s-a gândit să încolţească, chiar de e iarnă. O pereche de guguştiuci, deşi de obicei vin pe rând la fereastră. Alinturi ciudate. Azorel, căţelul nostru imaginar, dar fidel. Sarea şi piperul: certurile inutile, gesturile complice, încăpăţânarea tipică, zâmbetul şiret, ochii daţi peste cap. Discuţii deschise despre orice. Exprimarea dorinţelor. Sinceritate. Răgazul necesar pentru acomodarea cu fericirea. Pasiune. Listă de motive pentru care viaţa e frumoasă. Ca pentru orice alt lucru, există multe posibilităţi, dar şi incertitudini. Ne apar din când în când în minte…dar apoi floarea trebuie udată, guguştiucii aşteaptă să primească de mâncare…grijile uneori cresc, tot cresc fără motiv şi apoi dispar într-o fracţiune de secundă… şi în plus, dacă am şti când totul s-ar termina, n-am mai face nimic şi am pierde atâtea zâmbete…nişte zâmbete atât de frumoase.

Posted in lucruri firesti Tagged: povesti de parca ar fi

Duminică după-amiază

puideeschimos — Tue, 05 Jan 2010 12:44:16 +0000

În sfârşit ieşise pe faleză. A poposit pe prima bancă aflată la umbră ca să îşi tragă sufletul câteva minute. Marea pare atât de calmă. Se văd doar stâncile din apropiere şi în rest o întindere albastră. Astăzi sunt multe vapoare ieşite în larg. Nici un pescăruş. E prea cald. Probabil nici delfinii nu ies acum. Marea te duce cu gândul la ţinute provocatoare şi uşor dezvăluitoare. Sau la ţinutele acelea impecabile cuprinzând o rochie vaporoasă, o pălărie cu boruri largi şi neapărat poşeta asortată cu sandalele purtate de o doamnă care stă perfect dreaptă şi îţi aruncă o privire de superioritate dacă îndrăzneşti să-i admiri colierul şi cerceii din perle naturale. Ea însă e mai mult un mozaic: tot felul de lucruri care o reprezintă mai mult sau mai puţin şi care puse toate la un loc nu prea ar stârni invidia trecătorilor. O fustă kaki, stil milităresc având cusături vizibile. Destul de incomodă la alergat, pentru că nu-ţi lasă libertatea de a face paşi mari. De fapt, ea obişnuia să îşi ridice fusta uşor peste genunchi când urca pe străduţă grăbindu-se să nu piardă trenul. În momentul în care găseşti pasul potrivit pentru o astfel de fustă, cu siguranţă îţi scoate în evidenţă picioarele într-un mod foarte plăcut. Un tricou lălâu îi dezgoleşte uşor un umăr şi lasă să se vadă un pandantiv roşu, în formă de buburuză. Îşi scosese din geantă o carte. Brăţările mari din lemn fac zgomot ori de câte ori întoarce câte o filă. Nu ştia ce anume o întărâta. O începuse de dimineaţă şi nu reuşea să se oprească. Trebuie să fi fost o carte cel puţin amuzantă, deoarece îi stârnea rafale zgomotoase de râs. Ar fi vrut să-şi scoată picioarele din saboţii de frânghii şi să le ridice pe bancă. Însă treceau prea mulţi oameni pe acolo. Citind din carte, aproape uitase că ar fi vrut acest lucru.
- Iuhuuuu!
Îşi ridică privirea şi o vede pe fata foarte vorbăreaţă care se băgase în seamă acum câteva zile prezentându-se şi punând multe întrebări.
- Salve!
- Cum a fost alaltăieri la plajă?
Oare alaltăieri? Parcă fusese ieri.
- Totul a fost în regulă, răspunde fără a se sinchisi să dea detalii.
- Ce citeşti?
- O carte recomandată de o prietenă … şi îi arată coperta.
- Înţeleg …
Intră în parc cu vaga impresie că va reuşi să se piardă mai uşor. La aproximativ 20 de metri vede un cuplu, amândoi trecuţi de 40 de ani. Este ceva intrigant la ei. Le urmăreşte gesturile fără să ştie la ce să se aştepte. El o ajută să se ridice, lăsând-o să se prindă cu amândouă mâinile de el. Stă câteva minute în picioare, privindu-l mereu fix în ochi. Apoi sleită se lasă în braţele lui. Acesta o strânge lung în braţe şi apoi se aşează. În partea cealaltă a băncii, în dreptul picioarelor se putea sesiza abia acum o cârjă. Dintr-o dată simţi un sentiment de vinovăţie pentru că intrase în intimitatea lor, dar era o comunicare atât de intensă între cei doi, o încredere atât de rar întâlnită…Hotărî brusc să se ducă să stea pe iarbă. Se aşează direct, neţinând cont de fustă. O primise de la părinţi. Tatăl ei făcuse o pasiune pentru culorile de camuflaj, iar mama spera că îi va îndrepta mersul apăsat. Îndrăgea fusta aceea tocmai din aceste motive. Cu picioarele goale în trifoi, iarbă africană şi frunze uscate de ficus îşi continuă nederanjată lectura.

Posted in Uncategorized

1. Cum se taie ceapa – Declaraţie –

puideeschimos — Sun, 03 Jan 2010 19:50:02 +0000

Mânuieşte cuţitul cu mişcări ferme ce denotă dexteritate. Îşi şterge lacrimile de pe obraz cu pumnul stâng peste care îşi trage mâneca de la bluză. Din când în când mai lasă câte una să cadă pe zâmbetul ce îi întinde colţurile gurii.

- Dă-mi un măr … muşcă bucăţi mari; continuă să toace ronţăind din măr.

- Am văzut la o emisiune culinară că dacă mesteci ceva în timp ce toci ceapa nu-ţi mai lăcrimează ochii.

- De când te uiţi tu la emisiuni culinare? … Te ustură ochii?

- Nu ştiu … poate … mâinile lucrează în tandem cu regularitate …sub semnul aceluiaşi zâmbet.

Era după-amiază. Îi stătuse inima în loc când a început să sune telefonul. Nu mai sunase de ceva timp.

- La mulţi ani! Aş dori să vorbesc cu…

- Eu sunt!

- Care e starea de spirit?

- Bună, foarte bună …

- Şi mie îmi tremură aşa vocea când vorbesc cu tine ?

- Normal … ştia că nu are sens să îşi controleze neliniştea, iar în acel moment un râs zgomotos părea a fi cea mai naturală reacţie.

- Cred că e momentul să îţi pun întrebarea care face diferenţa dintre o prietenă oarecare şi femeia vieţii mele.

- Aşa. Uimeşte-mă!

- Ascultă-mă : în câte moduri se poate tăia ceapa ?

- Păi, ia să vedem : peştişori…

- Da, adică solzişori.

- În fine, îmi place mai mult să le spun peştişori. Cubuleţe …

- Aşa.

- Şi rondele. Deci, eu cred că trei.

- Mă aşteptam să te pierzi cu firea. Dar tu ai ştiut mai multe feluri decât ştiam eu!

- Eşti nebun! … i-a spus printre hohotele de râs.

- Îţi iubesc râsul. De acum inima mea e doar a ta!

- Asta era întrebarea? Atât?

- Păi făceam de mâncare şi m-am gândit la tine.

- Da, şi tu mi-eşti drag! … imediat l-a auzit şi pe el râzând din toată inima.

Ochii mari şi roşii îi scânteiază.

- Am mai văzut la televizor că dacă strănuţi, ca să-ţi treacă trebuie să stai într-un picior şi să îţi prinzi nasul cu mâna asemeni unui cleşte, apoi să numeri până la zece … şi gata.

- Când mai ai timp să te uiţi la televizor ?

- Nici nu mai ştiu dacă am văzut la televizor sau am auzit de la cineva.

Preţ de câteva secunde zâmbetul i se întinde lung pe faţă. Trebuie să fie lacrimi de fericire lacrimile care se preling pe chipul ei luminat. Trebuie sa fie!…

Posted in lucruri firesti Tagged: in bucatarie

puideeschimos — Wed, 16 Dec 2009 01:00:04 +0000

Make a Smilebox photobook

Posted in Uncategorized

ochii de strut privesc mirati floarea de colt …

puideeschimos — Tue, 01 Dec 2009 21:12:23 +0000

− Ai văzut vreodată o floare de colţ ?

− Da.

− Reală ? Ai văzut o floare de colţ adevărată ? E perfectă! Când am văzut eu una pentru prima oară nici nu-mi venea să cred. Copil fiind, am ….. cum ziceai că se spune ?

− Dezvoltat…

− Aşa! Am dezvoltat un sistem prin care reuşeam să iau corespondenţa tuturor vecinilor. Nu foloseam cine ştie ce obiecte complicate gen sârme, chei sau mai ştiu eu ce. Ţin minte că aveam un băţ . Reuşeam să scot plicurile pe unde poştaşul le punea in cutii. Desfăceam plicurile, mă uitam înăuntru şi apoi puneam totul la loc. Oricum nu ştiam să citesc prea bine. Chiar şi aşa, nu mă interesa chiar orice. Cam aşa decurgea situaţia. Asta până într-o zi, când, deschizând un plic am găsit o felicitare. Am rămas fascinat ! Dar nu ştiam ce să fac : o luasem din cutia poştală a unor prieteni de familie. Mama se înţelegea foarte bine cu doamna respectivă. Aveau fata plecată în State şi aceasta le trimisese felicitarea . Am stat şi m-am gândit şi într-un final m-am decis : am rupt felicitarea. Am pus înapoi în cutia poştală partea cu scrisul, iar faţa am ascuns-o şi am luat-o în casă. Şi asta pentru că oamenii aceia îmi erau dragi şi am vrut să citească mesajul iscălit de fiica lor. Petreceam ore întregi privind bucata mea de felicitare … avea lipită o floare de colţ presată … o floare de colţ adevărată. Zilele următoare vine la mama ,doamna D. (cum aş putea să-i uit numele). Femeia răvăşită, plânsă toată îi povesteşte mamei printre lacrimi, sughiţuri şi suspine ce a păţit. Nu ştia cine era duşmanul care ar fi putut să-i facă aşa ceva. Mama , care şia cine e tartorul pe scara blocului … ahaha râde zgomotos, din toată inima şi în continuare abia îşi poate controla râsul … povesteşte cu un zâmbet ştrengar … Caută la mine în sertar şi printre hârtii dintr-o dată răsare felicitarea. O returnează cerându-şi scuze :

− E doar un copil …. Sper că întamplarea nu va schimba relaţia noastră.

Chiar atunci eu mă întorceam de la joacă.

− Sărut mâna, doamnă! .. salut politicos… îi zâmbesc mamei . Ea mă apucă de-o mână :

− Cere-ţi imediat scuze , împieliţatule!

Atunci am sesizat în mâna doamnei D. felicitarea … floarea mea de colţ .Am încropit repede ceva :

− Vă rog să mă iertaţi doamnă! Mi-a plăcut atât de mult floarea ….Îmi pare sincer rău şi promit că nu se va mai întampla! … şi am întins mâna aşteptând ….

− Treci imediat în camera ta!

Am plâns zile întregi …. De fericire că i-a recuperat felicitarea, doamna D. a rămas prietena mamei. Dacă o întâlnesc pe femeia asta nici acum nu o pot privi în ochi …. nu de alta , dar cum a putut să-mi ia floarea mea de colţ !?!

Ea are ochi de struţ, sprâncene egiptene şi în urechi poartă nişte obiecte probabil de origine extraterestră , cum numai la statuiele din Insula Paştelui am mai văzut. Dar corcitura asta de fată a fost creată doar pentru mine.

Încerc şi eu să mă adaptez şi să o iubesc aşa cum este cu + şi cu – - . E încăpăţânată şi a dracului, dar îi simt miezul frumos şi dulce, curat şi sensibil…

Finalul îl poate spune doar naratorul omniscient şi omniprezent . Naratorul ştie că iubirea scumpă dragă şi iute este doar pentru cine merită şi mai ştie că M. merită!

Posted in Uncategorized

puideeschimos — Tue, 01 Dec 2009 21:07:27 +0000

Mie îmi place cum miroase praful de curăţat… a răspuns dezinvolt, întorcând imediat spatele şi continuând să lustruiască frenetic chiuveta. Nu întrebase nimic şi încă mai stătea în pragul uşii, privind buimac mişcările mâinilor ei. Instinctiv trase aer în piept şi simţi mirosul de …

− Lăcrămioare!

Se simţi cumplit de vinovat. Nu îi reproşase nimic. Nici măcar că ar fi stropit oglinda în timp ce se bărbierea, nici că ar fi lăsat pasta de dinţi fără capacul pus. Nu i-a menţionat vreun lucru despre hainele lăsate grămadă pe fotoliu. De fapt, nu îi spusese prea multe şi asta era cea de-a doua zi când întorcându-se o găsea lustruind vreun tip de suprafaţă d prin casă. Sub nici o formă asta nu putea fi un semn bun.

După cam jumătate de oră, începu un huruit puternic. Ca trezită din somn, lăsă tot şi porni spre dormitor.

− Ce faci ?

− Dau cu aspiratorul.

− Nu. Ce faci ?

− Te ajut ca să termini mai repede. S-a întors cu spatele continuându-şi activitatea.

În huruitul acela a pornit spre el … încetinând pasul cu cât se apropia mai mult. Şi-a lipit faţa de spatele lui şi într-o răbufnire l-a îmbrăţişat strâns…lăsându-i urme albe de degete pe piept.

Posted in lucruri firesti Tagged: curatenie